vesmintele liturgice [carteromaneasca.wordpress.com]

Veşmintele liturgice - origine şi semnificaţie (I)
06.08.2009 09:57 - Arhim. Lect. dr. Vasile Miron

Utilitatea si importanta vesmintelor in cult

întotdeauna, in toate locurile si epocile istorice, aspectul exterior si ţinuta
vestimentara a reprezentat criteriul după care s-a carcterizat personalitatea
omului, gradul de cultura si civilizaţie, condiţia sociala, dispoziţia sufleteasca,
demnitatea, decenta, preferinţele, bunele moravuri si atitudinea fata de semeni
si fata de superiori.

Ţinuta exterioara a atras respectul, veneraţia sau dispreţul celor din jur, a
designat sexele omeneşti si a făcut distincţie intre diferitele categorii de oameni
prin strălucirea, frumuseţea si aspectul ei plăcut, curat si ingrijit. Oamenii si-au
adaptat imbracamintea in funcţie de necesităţile practice ale vieţii, acomodand-
o in raport cu starea sufleteasca, cu condiţiile climaterice, cu mediul social si
nu in ultimul rând cu rolul, misiunea si profesia lor in lume si cu imprejurarile
festive si solemne ale vieţii. Intr-un fel se prezintă imbracamintea omului in
momentele sărbătoreşti de natura imbucuratoare si altfel se prezintă ea in
clipele de intristare sau la ceremoniile funebre unde predomina culoarea
cernita. Si in fata superiorilor, omul s-a simţit nevoit sa se infatiseze intr-o ţinuta vestimentara impecabila, sobra si
frumos impodobita pentru a-si manifesta in acest sens, buna cuviinţa, stima si respectul fata de mai marii sai. Daca
in fata dregătorilor si conducătorilor lumeşti se impune o ţinuta corespunzătoare, cu atât mai mult in fata lui
Dumnezeu. De aceea, când participam la sfintele slujbe si intram in sfanţul locaş al Stăpânului si Ziditorului nostru
se cuvine sa purtam cuvenita "haina de nunta" (Matei XXII, 11-12), adică sa ne prezentam intr-o ţinuta demna de
sublimitatea si maiestatea sacerdoţiului divin, bine ştiind ca "serviciul divin al Bisericii este tip al celei mai inalte
serviri a Mijlocitorului nostru Iisus Hristos sau mai bine zis o continuare a acestei serviri".

Din acest motiv, Biserica a legiuit, inca din vechime, ca sfinţiţii slujitori sa se infatiseze inaintea lui Dumnezeu in
vesminte deosebite de cele obişnuite, frndca "in timpul slujbei ei inchipuiesc pe cereştii slujitori ai lui Dumnezeu-
Omul". Pentru ca indeplinesc o misiune atât de sfânta si de nobila si pentru a fi desemnaţi si recunoscuţi ca
miniştrii ai lui Dumnezeu si iconomi ai tainelor cereşti (I Cor. IV, 1), sfintele canoane si legiuri bisericeşti au
statornicit cu slujitorii bisericeşti sa poarte chiar si in viata de toate zilele costumul clerical, deosebit de cel al
laicilor atât prin forma sau croiala cat si prin culoare. Dispoziţia canonului 27 al Sinodului VII Ecumenic prevede
ca acei slujitori care nu poarta permanent uniforma clericala regulamentara sa se afurisească pe o săptămâna, adică
sa se suspende 7 zile de la săvârşirea celor sfinte. "Vesmintele cu care se imbraca persoanele bisericeşti (in afara
sfintelor slujbe) se cuvine a fi lungi si cat cu putinţa intunecate, pentru ca lungimea inchipuie buna cuviinţa, iar
intunecimea (culoarea neagra sau cenuşie) este icoana smereniei".

Vesmintele liturgice propriu-zise pe care le poarta sfinţiţii slujitori in timpul oficieri serviciilor divine se deosebesc
radical de vestimentaţia obişnuita (neagra) prin forma lor impunătoare si ornamentată, prin frumuseţea culorii si
calitatea materialului. "Preoţii când sunt imbracati cu podoaba Preoţiei arata ca sunt slugi si ostaşi ai imparatului si
marelui Arhiereu Iisus Hristos" se spune in vechile noastre pravile. Odajdiile sfinte intregesc cadrul ceremonial,
fastul si strălucirea cultului. Ele sporesc duhul evlaviei, inspira credincioşilor respect fata de sfinţiţii slujitori si
creează o atmosfera sărbătoreasca proprie săvârşirii serviciului divin, iar prin lucrătura artistica si forma lor estetica
si impunătoare indeplinesc o funcţie simbolica ca si celelalte obiecte de cult intrebuintate in ritul liturgic si
sacramental.

Aceste obiecte sfinţite capata semnificaţie nu prin ele insele, ci prin simbolismul pe care ii reprezintă, fiind
raportate analogic la diferite fapte si evenimente din istoria sfânta a mântuirii. "Tot serviciul divin nu este decât
reprezentarea iconomiei divine a operei de mântuire a oamenilor săvârşita de Domnul nostru Iisus Hristos". Toate
cuvintele, actele si obiectele liturgice care intra in componenta cultului divin public al Bisericii noastre Ortodoxe

au un inteles figurat, tipologic sau simbolic. Simbolul in cult "este orice forma liturgica prin care, in virtutea
raportului de analogie, se indica si se inseamna o idee religioasa, un har dumnezeiesc, ceva spiritual". Cultul extern
este oglinda in care ni se infatiseaza adevărurile din ordinea supranaturala intr-o forma văzuta, mai uşor
perceptibila de mintea si simţirea noastră.

In formele concrete pe care le ia religia subiectiva in afara, se invedereaza intregul caracter si adevărata ei valoare
spirituala. "închinarea in duh si in adevăr" (Ioan IV, 24), proprie religiei creştine intemeiata de Mântuitorul,
presupune si o inchinare exprimata in forme noi de cult, adaptate la specificul acestei religii. Aceasta inchinare este
străbătută de convingerea ca intr-o forma de cult nu trebuie sa vedem decât "o idee religioasa teoretica revărsata in
cadrul ei concret de aplicare". In acest sens, vesmintele sacre, intrucat fac parte integranta din cult, trebuie socotite
ca o forma de manifestare fireasca si obligatorie a inchinarii noastre si bineinteles, un mijloc de concretizare a unor
simboluri sau a unor invataturi dogmatice. "Vesmintele arhiereilor si ale preoţilor ne aduc aminte de insusi Domnul
si de lucrarea mântuirii noastre, mai ales cea din timpul mântuitoarelor Lui patimi, de aceea si vesmintele se
raportează la chipul umilit si injosit al Mântuitorului din timpul sfintelor patimi, iar vesmintele diaconilor
infatiseaza tipul slujirii ingeresti".

Fiindcă sunt raportate la slujirea arhiereasca a Mântuitorului, sfintele vesminte sunt impodobite in exterior cu
chipul crucii, semnul impacarii si al izbăvirii noastre din păcat, căci prin cruce s-a infaptuit mântuirea lumii.
Vesmintele diaconilor, care inchipuie simbolic pe ingeri, sunt de culoare deschisa, fiindcă ingerii s-au infatisat in
vesminte albe la mormântul Domnului (Matei XXVIII, 3; Marcu XVI, 5; Luca XXIV, 4). Vesmintele purtate de
sfinţiţii slujitori in perioada Postului Mare si in Săptămâna Sfintelor Patimi sunt de culoare neagra "arătând prin
aceasta intristarea cu care se imbracase intreaga natura in timpul răstignirii Lui".

Originea si vechimea vesmintelor liturgice

Potrivit mărturiilor biblice si patristice, vesmintele liturgice intrebuintate astăzi in Biserica noastră provin din
epoca apostolica, ca o continuare a vesmintelor Vechiului Testament pe care le purtau arhiereii, preoţii si levitii la
serviciul divin de la Cortul mărturiei si apoi la templul din Ierusalim, conform rânduielilor prescrise de Dumnezeu
lui Moise. Dumnezeu insusi, vorbind cu Moise i-a poruncit sa-1 aşeze pe Aaron arhiereu al iudeilor, iar pe fiii lui ca
preoţi, randuind si vesmintele lor corespunzătoare cu care aceştia trebuiau sa se imbrace la slujbele aducerii
jertfelor. "Sa aduci pe Aaron si pe fiii lui la intrarea cortului adunării si sa-i speli cu apa. Si luând vesmintele sfinte,
sa imbraci pe Aaron, fratele tau, cu hitonul si cu meilul, cu efodul si cu hosenul si sa-1 incingi peste efod; sa-i pui
pe cap mitra, iar la mitra sa prinzi diadema sfinţeniei. Apoi sa iei untdelemn de ungere si sa-i torni pe cap si sa-1
ungi. După aceea sa aduci si pe fiii lui si sa-i imbraci cu hitoane; sa-i incingi cu braie si sa le pui turbanele; si-Mi
vor fi preoţi pe veac. Asa vei sfinţi tu pe Aaron si pe fiii lui" (Ies. XXIX, 4-9).

Insa, preoţia Vechiului Testament a fost numai umbra sau pre-inchipuirea preoţiei Noului Testament (Evr. IX, 10-
14, X, 1) sau a preoţiei lui Hristos. Aceasta preoţie harica a fost instituita de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, prin
Sfinţii Sai Apostoli, pentru a-I continua in lume dumnezeiasca Sa slujire si lucrare mântuitoare si pentru ca din
roadele operei Sale răscumpărătoare sa beneficieze tot neamul creştinesc (Ioan XV, 16).

Daca serviciul dumnezeiesc din Vechiul Testament covârşea prin strălucirea si solemnitatea sa toate serviciile
lumeşti din acel timp, cu atât mai mult, serviciul divin al Bisericii creştine, intemeiat de Mântuitorul Hristos,
trebuia sa-1 depăşească pe cel dintâi prin măreţie, splendoare si frumuseţe artistica. "înfricoşătoare si cu totul
cutremurătoare erau si preoţia si slujba adusa lui Dumnezeu in timpul legii vechi, inainte de venirea harului... Dar
daca te uiţi la preoţia si slujba adusa lui Dumnezeu acum, in timpul harului, vei vedea ca cele infricosatoare si cele
cu totul cutremurătoare ale legii vechi sunt mici si ca in aceasta privinţa sunt adevărate cele spuse de Pavel despre
legea veche, aceasta, cu toata slava ei, era fara de slava, fata de legea noua din pricina slavei covârşitoare a
acesteia" (II Cor. III, 10) spune un mare părinte al Bisericii.

Prin urmare, vesmintele liturgice din cultul Legii celei Noi, trebuiau sa se deosebească radical de cele specifice
cultului Legii Vechi, acestea din urma fiind preinchipuirea celor dintâi, asa după cum jertfele de la tempul iudaic

prefigurau marea jertfa a Fiului lui Dumnezeu de pe Golgota, reinnoita si actualizata astăzi in chip nesangeros in
jertfa liturgica sau jert-ta euharistica a Sfintei Liturghii. Din aceasta cauza, toate vesmintele preoţeşti sunt
confecţionate din materiale scumpe, strălucitoare si impodobite cu semnul Sfintei Cruci (Efes. II, 16) care este
mărturia concreta a jertfei, a biruinţei asupra morţii si a păcatului si totodată cinstea si lauda noastră a creştinilor
(Gal. VI, 14). Un alt temei al utilizării vesmintelor liturgice in cultul divin al Bisericii creştine ii constituie natura si
demnitatea sacerdoţiului divin. Preoţii sunt slujitorii Dumnezeului Celui Prea inalt si ei servesc cele sfinte in
numele si cu puterea lui Hristos, izvorul preoţiei harice. Ei nu se pot apropia de Dumnezeu decât intr-o dispoziţie
sufleteasca corespunzătoare cu inaltimea sacerdoţiului divin si cu vesminte special adaptate, ca sa fie in
concordanta cu aceasta dispoziţie si cu importanta misiunii lor sacre.

Deşi este incontestabila originea apostolica a vesminelor liturgice, totuşi nu avem suficiente argumente despre
existenta lor in primele trei secole, datorita persecuţiilor dezlănţuite de imparatii pagani impotriva creştinilor care
au cauzat mari pierderi si deservicii Bisericii: prigonirea clericilor, distrugerea sfintelor locaşuri, arderea cărţilor de
cult, instrainarea si profanarea obiectelor liturgice etc.

Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu a dat Apostolilor nici o porunca expresa cu privire la vesminte, ci dimpotrivă, a
recomandat acestora simplitatea imbracamintei (Matei X, 10; Marcu VI, 9). Temeiul teologic al intrebuintarii
vesmintelor preoţeşti ramane tot Vechiul Testament. Ele au intrat in uzul si practica de cult a Noului Testament cu
o noua semnificaţie, raportata la viata si activitatea Mântuitorului, care asa după cum ştim, n-a venit sa strice
Legea, ci sa o implineasca (Matei V, 17). Oricum, nu incape indoiala ca in epoca primara a Bisericii creştine,
clericii se prezentau in fata sfanţului altar invesmantati in haine de sărbătoare a căror forma a rămas necunoscuta.
Acese haine se crede ca erau albe sau de culoare deschisa, simbolul nevinovăţiei creştinilor si aveau forma unei
tunici lungi, iar pe deasupra o mantie greceasca numita felon sau palium. Culoarea alba se pare ca s-a intrebuintat
la vesmintele liturgice pana prin secolul IX, când a inceput sa se introducă treptat si alte culori.

Cea mai veche menţiune despre existenta vesmintelor sacerdotale in veacul apostolic o intalnim in mesajul pe care
Sfanţul Apostol Pavel ii transmite ucenicului sau Timotei, in care ii roagă sa-i aducă felonul pe care 1-a lăsat in
Troia. "Când vei veni adu-mi felonul pe care l-am lăsat in Troada, la Carp, precum si cărţile mai ales
pergamentele" (II Tim. IV, 13). De asemenea, un felon al Sfanţului Apostol Pavel s-a aflat in Antiohia, iar despre
Sfanţul Grigorie Dialogul ni se spune ca avea cu sine o haina preoţeasca a Sfanţului Evanghelist Ioan, după cum
istoriceşte Diaconul Ioan in cartea a 23-a a vieţii acestui sfanţ ierarh la cap. 59.

începând cu secolul IV, mărturiile scrise despre folosirea vesmintelor sfinte la serviciul divin sunt tot mai
numeroase, ceea ce dovedeşte ca ele au intrat frecvent in uzul liturgic. Astfel, in cuvântarea ţinuta cu ocazia
sfinţirii unei biserici din Tir, episcopul Eusebiu al Cezareei se adresează astfel slujitorilor participanţi la acessta
festivitate: "O! voi iubitorilor de Dumnezeu preoţi imbracati in odajdiile cele sfinte, impodobiti cu cununa cereasca
a măririi, unşi cu ungerea cea dumnezeiasca, purtând imbracamintea preoţeasca a Duhului Sfanţ".... Dar un text si
mai evident care atesta intrebuintarea vesmintelor sacerdotale pentru săvârşirea cultului ii găsim in predica
ocazionala a Sfanţului Grigorie de Nazianz rostita cu ocazia hirotonirii sale in treapta de episcop. Cu acest prilej,
sfanţul s-a adresat astfel către episcopul sfmtitor: "Acum ma ungi, sfinte părinte, ma imbraci cu haina lunga si pui
pe capul meu cununa".

Istoricul Sozomen ne spune ca vrăjmaşii Sfanţului Ioan Gura de Aur, după ce acesta fusese depus din scaun, au
intrat in noapea de Paşti in biserica si "au maltratat pe preoţi si pe diaconi si i-au scos afara, deşi aceştia erau
imbracati in vesminte sacerdotale". O alta informaţie ne-o oferă episcopul Teodoret al Cirului care spune ca
imparatul Constantin cel Mare a cumpărat vesminte scumpe pentru biserica invierii zidita de el in Ierusalim si a
poruncit episcopului Macarie sa le poarte la sărbătoarea Botezului Domnului.

Din cele expuse pana acum, putem conchide, ca in primele veacuri creştine, sfinţiţii slujitori săvârşeau serviciul
divin imbracati in haine deosebite, consacrate numai in scopul oficierii slujbelor bisericeşti. Acestea erau curate,
erau haine de sărbătoare, in genere de culoare alba.

Unele din aceste vesminte erau confecţionate după modelul celor din Vechiul Testament, iar altele erau lucrate in

concordanta cu intrebuintarea lor in cult si cu intelesul lor tainic (simbolic) care li s-a atribuit in decursul timpului
de către cei mai autorizaţi interpreţi ai cultului. Semnul distinctiv prin care se deosebesc aceste vesminte de hainele
obişnuite era chipul Sfintei Cruci brodat sau zugrăvit pe ele. Cu timpul, o data cu dezvoltarea treptata a serviciului
divin si vesmintele liturgice incep sa se diversifice si sa devină mai impodobite, pentru a atrage prin fastul si
solemnitatea cultului pe cei inca neconvertiti la creştinism. Asistam prin urmare, la un proces de adaptare, fixare si
diferenţiere a vesmintelor liturgice in conformitate cu funcţiunile cultice ale celor trei trepte ale clerului.

Acest proces s-a desfăşurat lent si poate fi periodizat astfel: prima epoca cuprinde inceputurile creştinismului si se
extinde pana la sfârşitul secolului al IV-lea; a doua epoca se intinde pana in secolul al IX-lea, a treia epoca, pana in
secolul al XV-lea, când avem si primele menţiuni mai detaliate asupra vesmintelor liturgice; a patra epoca se
intinde din secolul al XV-lea pana in prezent. Abia in secolul IV se clarifica noţiunea de vesminte cu caracter pur
sacramental, distincte de imbracamintea obişnuita folosita numai in cultul divin si sfinţite printr-un ritual deosebit.
Acest fast este confirmat si de Fericitul Ieronim care spune ca "religia dumnezeiasca are un veşmânt in sfintele
slujbe si altul in relaţiile de toate zilele".

Pana in secolul IV intalnim numai trei categorii de vesminte si anume: tunica, stiharul si felonul; incepand din
secolul IV intalnim orarul dia-conesc, menţionat in canoanele 22 si 23 ale sinodului local din Laodiceea si
omoforul arhieresc pomenit pentru prima data cu ocazia lucrărilor Sinodului I Ecumenic de la Niceea (325) când
Sfanţul Ierarh Nicolae, după ce ii infruntase si ii palmuise pe ereticul Arie, i se luaseră insignele arhiereşti:
Evanghelia si omoforul, iar după scurt timp, insusi Mântuitorul si Maica Domnului i le-au dăruit printr-o minune
neobişnuita. In secolul VIII in comentariul liturgic al Sfanţului Gherman, Patriarhul Consantinopolului, găsim
precizate următoarele vesminte: stihar si orar pentru diacon; stihar, epitrahil, brâu si felonjpentru preoţi, si stihar,
brâu, epitrahil, felon si omo-for pentru arhierei. In opera liturgica a Sfanţului Simeon al Tesalonicului (sec. XV)
găsim specificate vesminte noi cum ar fi: manecute pentru preoţi si arhierei si celelalte distincţii specifice treptei
arhiereşti si anume: sacosul sau polistavrosul, bedernita, mantia, toiagul, crucea pectorala si engolpionul. In
privinţa culorii vesmintelor, la inceput predomina culoarea alba ca simbol al curatiei si al sfinţeniei slujitorilor si
totodată a cinstei cu care erau investiţi aceştia, precum si a bucuriei spirituale si a luminii darului Sfanţului Duh.
Mai târziu insa, incepand din sec. IV inainte, au inceput sa fie adoptate si alte culori: cea roşie, simbolizând sângele
vărsat de Mântuitorul si de sfinţii martiri care si-au dat viata pentru credinţa si cea neagra sau purpurie specifica
zilelor de post si slujbelor funebre, simbolizând cainta si intristarea. Culoarea verde este simbolul nădejdii in
dobândirea fericirii veşnice pe care am castigat-o prin mijlocirea Domnului nostru Iisus Hristos si darul Sfanţului
Duh.

In cultul Bisericii Ortodoxe exista trei categorii de vesminte liturgice
corespunzătoare celor trei trepte ierarhice.

a) Pentru treapta de diacon avem aceste vesminte: stiharul, manecutele si
orarul.

b) Pentru cea de preot: stiharul, epitrahilul, braul, manecutele si felonul
sau sfita.

c) Pentru cea de arhiereu: stiharul, epitrahilul, braul, manecutele,
bedernita sau epigonatul, sacosul si omoforul. La săvârşirea serviciilor
liturgice arhiereul mai poarta si câteva insigne cum ar fi: mantia, crucea,
engolpionul, mitra, toiagul arhieresc, dicherul si tricherul.

Vesmintele diaconesti

Cel dintâi veşmânt sacerdotal comun celor trei trepte clericale este
stiharul. Acesta este un veşmânt lung, cu mâneci largi care acoperă tot
corpul de la grumaz pana la picioare, asemănător tunicilor greco-romane

si vesmintelor preoţeşti din Vechiul Testament. După construcţie, el corespunde tunicii lui Aaron, pentru care
motiv si Biserica creştina 1-a insusit de timpuriu in cultul ei. La inceput se confecţiona din lâna si era de culoare
alba, insemnand curăţia si nevinovăţia vieţii si bucuria spirituala a persoanelor sfinţite. Denumirea de stihar deriva
de la verbul grecesc crtiza) care inseamna a umbla cu tact si cu măsura, "pentru ca stiharul fiind lung, pana la
pamant, ca si tunica lui Aaron, face ca persoana invesmantata cu dansul, sa umble regulat in timpul serviciului
divin si nu cum s-ar intampla". In cultul divin, stiharul nu se foloseşte decât la oficierea Sfintei Liturghii, cu
excepţia stiharului diaconesc, care trebuie imbracat ori de cate ori acesta slujeşte si este mai gros si mai ornamental
decât cel preoţesc.

In primele veacuri creştine, stiharul se confecţiona dintr-un material alb, din care motiv se mai numea si alba.
Astăzi se confecţionează mai ales din material de culoare galbena sau roşie, simbolizând sângele Domnului vărsat
pe cruce pentru mântuirea noastră. "Stiharul alb inchipuie strălucirea dumnezeieştii lumini, iar râurile (care
impodobesc materia stiharului) inchipuie sângele si apa care au curs din dumnezeiasca coasta a Domnului". Unii
liturgisti susţin ca stiharul trebuie confectioant din "materie alba strălucitoare, sau din pânza de in inalbita pentru ca
el reprezintă mai intai de toate giulgiul cel curat, cu care s-a infasurat Dumnezeiescul trup al Mântuitorului când s-
a pus in mormânt".

După Sfanţul Simeon al Tesalonicului, "stiharul alb inseamna lumina lui Dumnezeu si curăţia", adică, pe de o
parte, simbolizează "lumina cea strălucitoare a Dumnezeirii lui Hristos, care s-a văzut la slăvită Sa schimbare la
fata pe muntele Taborului si a făcut hainele Lui albe ca lumina", iar pe de alta parte curăţia vieţii sacerdotale, asa
cum reiese din conţinutul rugăciunii pe care o rostesc slujitorii in momentul imbracarii: "Bucura-se-va sufletul meu
intru Domnul ca m-a imbracat cu veşmântul mântuirii si cu haina veseliei m-a impodobit" (Isaia LXI, 10). Textul
rugăciunii exprima nu atât sensul de imbracare, cat mai ales acela de acoperire cu podoaba nevinovăţiei si curatiei
vieţii pentru momentul sublim al slujirii sale.

Când ii raportam la funcţiunea diaconului in cult, stiharul reprezintă strălucirea si curăţia spirituala a ingerilor,
fiindcă in oficiul lor liturgic diaconii inchipuie pe ingerii care s-au arătat in vesminte albe strălucitoare la invierea
Domnului (Luca XXIV, 4) si in momentul inaltarii Sale la cer (Matei XXVII, 2).

La preoţi, "stiharul alb arata felul de viata strălucita a preotului", iar la arhierei semnifica "imbracamintea cea
luminata a nestricaciunii si a sfinţeniei, curăţia si luminarea lui Iisus si strălucirea si curăţia ingerilor". Daca este de
culoare alba inseamna lumina lui Dumnezeu si curăţia vieţii lui Iisus pe care trebuie sa o imite slujitorul, iar daca
este de culoare roşie, simbolizează "patima cuvântului Care S-a intrupat si si-a vărsat sângele pentru noi".

Al doilea veşmânt liturgic specific numai diaconilor este orarul. El are forma unei fasii lungi de stofa brodată cu
ornamente (cruci, ingeri, floricele), care se poarta pe umărul stâng, atârnând in fata si in spate, peste stihar. Cea mai
veche mărturie despre intrebuintarea orarului in cult o intalnim in canoanele 22 si 23 ale sinodului din Laodiceea
(364), in care se specifica ca acest veşmânt este distinctiv si exclusiv diaconilor si ca ipodiaconilor, anagnostilor

(citeţilor) si psaltilor nu le este ingaduit

sa-1 poarte.

Materialul din care se confecţiona se pare
ca era din pânza de in. In prezent, el are
de obicei culoarea stiharului diaconesc si
se confecţionează din aceeaşi stofa ca si
stiharul.

Cat priveşte originea si semnificaţia
simbolica, i s-au dat mai multe
interpretări, derivate fiecare in parte din
etimologia cuvântului. După unii,
denumirea de orar ar proveni de la
termenul latinesc os, oris, care inseamna

^ÎAKOHi K**> OGMMCHIH Oţ»Apt> floţ^LiM CTHXAţH*

gura, fiindcă "la inceputul creştinismului, orarul era o fasie de stofa, pe care diaconul o ţinea pe umăr când
impartasea pe creştini si cu ea ştergea pe fiecare din cei cuminecaţi".

După unii canonisti ortodocşi, cum ar fi Teodor Balsamon si Matei Vlăstare, denumirea orarului ar deriva de la
verbul grecesc opdco (a vedea, a observa), pentru ca cei ce poarta orarul trebuie sa fie cu luare aminte la cele ce se
intampla in sfanţul locaş si la săvârşirea Sfintelor Taine. Cea mai plauzibila explicaţie acceptata in unanimitate de
aproape toţi liturgistii, este aceea ca termenul de orar provine de la verbul latinesc oro, orare (a se ruga), fiindcă
prin acest veşmânt se dădea semnalul inceperii rugăciunii obşteşti, credincioşii fiind atenţionaţi in acest moment,
prin ridicarea in sus a orarului ţinut de către diaconi cu cele trei degete ale mâinii drepte.

Practica aceasta este preluata din cultul Vechiului Testament, unde mai marele sinagogii, după ce citea câteva
fragmente din Lege, din profeţi sau din psalmi, ridica in sus o bucata de pânza, stand in poziţie verticala pe un loc
inalt, pentru ca poporul, avertizat prin acest semn, sa exclame de fiecare data cuvântul: "Amin". Cu acest scop a
fost introdus orarul in Biserica creştina. El a reprezentat la inceput acea pânza subţire, alba, ingusta si lunga, pe
care o purtau diaconii in mana pentru a da semnalul la rugăciune si pentru a atrage atenţia sfinţiţilor slujitori asupra
momentelor importante ce urmau sa decurgă in randuiala lucrărilor si slujbelor sfinte din cadrul serviciului divin
public.

Reprezentând o distincţie a treptei ierarhice a diaconiei, "orarul inchipuie darul si puterea care s-a dat diaconilor de
a face rugăciunile ecteniilor".

După opinia celor mai autorizaţi specialişti, orarul este pus in analogie cu chipul si slujirea ingerilor care zboară
neincetat in jurul tronului ceresc, slujind Domnului. "După părerea Sfanţului Ioan Gura de Aur si a altor Părinţi ai
Bisericii, orarul la diaconi se aseamănă cu aripile ingerilor si inseamna pregătirea slujitorului la implinirea voii lui
Dumnezeu". Acelaşi lucru ii spune si Sfanţul Simeon al Tesalonicului, referindu-se la forma si simbolismul
orarului. El afirma ca "orarul arata firea cea nevăzuta a ingerilor si atârnând pe umeri insemneaza aripi; pe el este
scris intreit sfânta cântare a ingerilor (Sfanţ, Sfanţ, Sfanţ, Domnul Savaot...)".

In timpul Sfintei Liturghii, inainte de ecfonisul "Sa luam aminte Sfintele Sfinţilor", diaconii isi incruciseaza orarul
inchipuind pe serafimii cei cu cate sase aripi care "cu doua aripi isi acoperă fetele lor, cu doua picioarele, iar cu
doua zburând, striga: Sfanţ, Sfanţ, Sfanţ"... Reprezentând simbolic pe heruvimi si pe serafimi, care se apropie cu
teama si cu sfinţenie de tronul lui Dumnezeu, diaconii arata si ei la rândul lor, ca se apropie de momentul solemn al
impartasirii cu inima smerita si neprihănita, cu curăţie si sfiala, cu temere de cele sfinte si cu sufletele pătrunse de
semnificaţia adânca a Tainelor celor sfinte, asemenea ingerilor măririi care slujesc cu frica si cu cutremur inaintea
scaunului Celui Preainalt.

Sfanţul Gherman al Constantinopolului afirma ca "orarul arata smerenia lui Hristos pe care a dovedit-o la spălarea
picioarelor Ucenicilor".

Din categoria vesmintelor comune celor trei trepte ierarhice mai fac parte si manecutele. Ele se prezintă ca doua
manşete cu care slujitorul strânge marginea mânecilor stiharului pentru a uşura flexibilitatea mâinilor. Neavand un
corespondent intre vesmintele slujitorului din Vechiul Testament, manecutele au fost introduse destul de târziu in
cultul creştin, mai mult din motive de ordin practic, pentru a nu-i stânjeni pe slujitori in indeplinirea acţiunilor
rituale in timpul Sfintei Liturghii.

In legătura cu originea lor, cei mai mulţi specialişti inclin sa creadă ca ele au evoluat din garniturile sau benzile de
broderie cu care erau impodobite mânecile stiharului, in special al arhiereilor. Cu timpul, aceste garnituri s-au
detaşat de mânecile stiharului, căpătând o forma distincta si devenind un veşmânt independent de acesta, având
aspectul unor manşete care servesc la strangera marginilor stiharului, iar la diaconi a reverendei. Acesita din urma
le imbraca numai când participa la oficierea Sfintei Liturghii. Faptul ca diaconii nu prezintă manecutele, spre a fi
binecuvântate de către preot sau arhiereu, odată cu stiharul si orarul este un indiciu ca ele sunt de origine mai noua,
iar in perioada când nu se generalizase inca la toţi slujitorii, nici Liturghierele nu prescrisesera indrumari si
rugăciuni speciale pentru ele. Cea dintâi menţiune despre existenta si folosirea manecutelor in forma si denumirea

de azi o avem din anul 1054, in scrisoarea patriarhului Petru al Antiohiei către patriarhul Mihail Cerularie al
Constantinopolului, in care se precizează ca dreptul de a purta manecute le revine numai arhiereilor, iar preoţilor si
egumenilor nu le este ingaduit sa le poarte.

Abia după anul 1400 s-a permis sa fie folosite si de
preoţi, iar incepand din sec. al XVI-lea si de
diaconi.

Cat priveşte semnificaţia simbolica, manecutele
inseamna puterea lui Dumnezeu care intareste pe
cei ce săvârşesc cele sfinte asa cum reiese din
rugăciunea ce se rostese la imbracarea cu manecuta
dreapta: "Dreapta Ta, Doamne, s-a preaslavit intru
tărie, mana Ta cea dreapta a sfărâmat pe vrăjmaşi si
cu mulţimea slavei Tale ai zdrobit pe cei
potrivnici".

Unii talcuitori ai cultului spun ca manecutele ne

amintesc de legaturile cu care au fost legate

preacuratele mâini ale Domnului nostru Iisus

Hristos in timpul sfintelor Sale patimi când a fost

purtat in procesiune de la Ana la Caiafa si la curtea judecătorului Pilat, iar "şnururile (cu care se strâng ele la

mâneci) simbolizează sângele care a curs din coasta lui Hristos de pe Cruce".

Ambele semnificaţii simbolice le intalnim si in opera liturgica a Sfanţului Simeon al Tesalonicului care spune
astfel: "Manecutele inchipuiesc lucrarea lui Dumnezeu cea atotfacatoare... si legaturile mâinilor Mântuitorului cu
care legat fiind, a fost dus la Pilat".

Din cele relatate pana aici, rezulta ca invesmantarea sacra constituie un moment solemn in cadrul cultului divin
public ortodox si acest ritual reflecta cat se poate de fidel raportul existent intre harul sfintitor transmis prin Taina
Hirotoniei si formele concrete de manifestare ale cultului. De aici deriva si grija deosebita fata de veşmânt in sine

si pregătirea corespunzătoare pentru momentul invesmantarii, ca forma

de cult.

De fiecare data când se invesmanteaza, diaconul trebuie sa aibă in
minte si in suflet sensul adânc si semnificaţia simbolica a slujirii sale,
care este asemenea celei ingeresti, iar sfintele vesminte care ii acoperă
reprezintă podoaba curatiei harului.

Vesmintele preoţeşti

Cealaltă treapta clericala, preoţia, este o dregatorie mai inalta, o
misiune mai grea si plina de răspundere, preotul fiind mijlocitor intre
Dumnezeu si oameni, administrator al harului divin, luminator si
povatuitor al credincioşilor pe calea mântuirii. De aceea si starea lui
sufleteasca trebuie sa fie in concordanta cu inaltimea sacerdoţiului sau,
pentru ca in oficiul de liturghisitor, preotul imbracat in veşmântul
luminos al bucuriei nu mai vorbeşte omeneşte, ci dumnezeieşte: "Daca
vorbeşte cineva, cuvintele lui sa fie ca ale lui Dumnezeu; daca slujeşte
cineva, slujba lui sa fie ca din puterea pe care o da Dumnezeu, pentru
ca in toate Dumnezeu sa Se slăvească prin Iisus Hristos, Căruia ii este
slava si stăpânirea in vecii vecilor" (I Petru IV, 11).

Insasi vesmintele liturgice cu care este impodobit dau preotului măreţie, demnitate, prestanţa si creează acea stare
de spirit care ii transpune in ordinea sacrului si ii introduce in sfera realităţii dumnezeieşti. Vesmintele preoţeşti
sunt in număr de cinci: Stiharul, manecutele, epitrahilul, braul si felonul sau sfita si sunt in strânsa legătura cu
funcţia harismatica a preotului, adică cu rolul sau de organ sfintitor al vieţii credincioşilor.

"Preotul se imbraca cu cinci vesminte, fiind si el desăvârşit si ca unul ce are dar lucrator de sfinţire, căci cinci sunt
desăvârşitele simţiri ale trupului si cinci puteri ale sufletului pe care si preotul le sfinţeşte, botezând si sfinţind pe
om".

Veşmântul cel mai important al slujirii preoţeşti este epitrahilul. Fara epitrahil nici preotul si nici arhiereul nu pot
savarsi nici un serviciu religios. Denumirea sa deriva de la doua cuvinte greceşti care explica modul folosirii lui in
cult. Cu acest veşmânt binecuvinteaza preotul casele enoriaşilor cu ocazia molitfei posturilor de peste an si sub
poala lui mii de credincioşi si-au găsit alinarea si liniştea conştiinţei când si-au descărcat sufletul de povara
păcatelor in scaunul sfanţ al spovedaniei. La origine, epitrahilul a provenit din orarul diaconesc trecut peste grumaz
si atârnând in jos, cu ambele capete ale acestuia. Talcuind actul liturgic al hirotoniei diaconului in treapta de preot,
Sfanţul Simeon al Tesalonicului spune ca episcopul hirotonisitor ia in acel moment orarul de pe umărul stâng si ii
pune pe umărul drept in jurul grumazului pentru ca in felul acesta, ambele capete ale orarului sa vina in fata si sa
formeze un epitrahil, "ceea ce face ca cel hirotonit sa fie ca intr-un jug". Orarul transformat acum in epitrahil arata
semnul preoţiei depline, care conferă noului hirotonit calitatea si puterea de a savarsi Sfintele Taine. Unii liturghisti
afirma ca, "provenienţa epitrahilului preoţesc din orarul diaconesc arata ca de la preot nu se va lua darul diaconiei
si ca el, in lipsa diaconului, indeplineste si funcţiunea aceastuia", iar alţii susţin ca "epi-trahilul tine locul punerii
mâinilor apostolilor pe capetele credincioşilor, prin care aceştia luau Duhul Sfanţ, de unde vine si uzul de a pune
epi-trahilul pe cap, când se face pentru ei vreo rugăciune".

El simbolizează, "jugul cel dulce al lui Hristos pe care ii poarta preotul pe amândouă umere" potrivit poruncii
Mântuitorului (Matei XI, 29).

însemnătatea simbolica a epitrahilului se mai desprinde si din
rugăciunea ce se rosteşte la imbracarea lui: "Binecuvântat este
Dumnezeu Cel ce varsă harul Sau peste preoţii Sai..." Potrivit
acestei formule, epitrahilul simbolizează "darul cel de sus", darul
Duhului Sfanţ revărsat asupra preotului pentru a-1 invrednici sa
slujească cele sfinte in Biserica lui Hristos. Toate aceste
semnificaţii sunt redate si de Sfinţii Părinţi in comentariile lor.
După Sfanţul Simeon al Tesalonicului "epitrahilul inseamna darul
cel de sus care se pogoară pe cap, ca mirul, precum zice David,
care se pogoară pe marginea vesmintelor.

El inseamna si jugul cel bun al lui Hristos, iar precum zic unii
inseamna pe Hristos când ii trăgeau la patima purtandu-Si Crucea
pe umeri, ca si preotul s-a invrednicit a lucra Tainele patimii".
După Sfanţul Gherman al Constantinopolului, epitrahilul
inchipuie funia cu care a fost legat Mântuitorul in noaptea
arestării Sale. "Partea dreapta a epitrahilului ne infatiseaza trestia
pe care l-au dat-o batjocoritorii in mana dreapta lui Hristos, iar
partea cea stânga simbolizează povara Crucii purtata pe umerii
Lui".

HAEEApEHHHK^nopyMb DoflCfe floţ)l/<ib PU^UIţ,,*

Pentru arhierei, cel mai semnificativ veşmânt nu este epitrahilul,

ci omo forul pe care- 1 pune deasupra epitrahilului când participa

la anumite slujbe bisericeşti, in afara Sfintei Liturghii. Peste stihar si epitrahil, preotul si arhiereul se incing cu

braul, o fasie de stofa ingusta prelungita la capete cu doua panglici, cu ajutorul cărora slujitorii isi strâng stiharul

imprejurul corpului ca sa fie mai comozi si mai indemanatici in indeplinirea lucrărilor sfinte.

Braul ii găsim in intrebuintare si la popoarele antice, in special la cele orientale care purtau vesminte lungi si largi.
Originea lui urca pana in epoca Vechiului Testament, având corespondent intre vesmintele sacerdotale de la cortul
sfanţ, cingatoarea lui Aaron pe care o purta la piept spre a insemna demnitatea si curăţia slujirii (Ies. XXVII, 6, 14,
39). Referindu-se la activitatea mesianica, profetul Isaia ii da o interpretare simbolica si tipologica acestui veşmânt:
"Dreptatea va fi ca o cingătoare pentru rărunchii Lui si credinciosia ca un brâu peste coapsele Lui" (Isaia XI, 5). in
viziunea Sfanţului Ioan Evanghelistul, descrisa in Apocalipsa (I, 13), "Fiul Omului era imbracat in veşmânt lung
pana la picioare si incins pe sub san cu brâu de aur".

Ca veşmânt liturgic, braul a fost introdus in cultul creştin incepand cu secolul V
si i s-au atribuit in timp o multitudine de sensuri simbolice. Mai intai de toate, el
reprezintă simbolul puterii divine care intareste pe slujitor in săvârşirea actelor
de cult si a tuturor lucrărilor sfintitoare asa cum reiese din rugăciunea pe care o
rosteşte atunci când acesta se incinge cu el: "Binecuvântat este Dumnezeu, Cel
ce ma incinge cu putere si a făcut fara prihana calea mea, Cel ce intocmeste
picioarele mele ca ale cerbului si peste cele inalte ma pune" (Ps. XVII, 35-36).
El mai inchipuie tăria si virtutea preotului, precum si curăţia trupului si sfinţirea
lui. "Braul este buna frumuseţe a lui Hristos, care este incins cu puterea
Dumnezeirii", după cum spune Sfanţul Simeon al Tesalonicului: "Braul
inchipuie puterea cea de la Dumnezeu ce I s-a dat (arhiereului si preotului) pe
mijlocul sau" si totodată "lucrul de slujire, ca cel ce slujeşte se incinge si de
asemenea, mai arata si curăţia care se afla la rărunchi si la vintre". In concluzie,
asa cum spune si Sfanţul Gherman patriarhul Constantinopolului, "braul pe care
ii incinge preotul infatiseaza buna-cuviinta cu care Hristos, imparatind Si-a
incins puterea măreaţa a Dumnezeirii", iar după unii liturgisti, "el mai inseamna
si slujirea lui Hristos care S-a incins cu fota spre a sluji ucenicilor Sai", când le-a
spălat picioarele la Cina cea de Taina (I Ioan XII, 4-5).

Al treilea veşmânt liturgic specific numai preoţilor este felonul sau sfita. Acesta
aminteşte de mantaua sau pelerina pe care o purta Mântuitorul si Sfinţii Apostoli
si care la evrei si in lumea greco-romana era in uz general ca un supravesmant
iară mâneci care acoperea tot corpul, cunoscut sub numele de asa-zisa toga

antica. Dispărând cu vremea din vestimentaţia zilnica, felonul s-a păstrat numai intre vesmintele liturgice ale
slujitorilor bisericeşti. Nu se ştie exact timpul in care felonul a fost scos din uzul profan si a devenit veşmânt
consacrat sfinţilor slujitori. Este posibil ca acest proces sa se fi desfăşurat lent si nu in mod uniform peste tot. in
perioada dintre secolul V si pana in secolul XV, felonul era un veşmânt comun atât preoţilor cat si arhiereilor de
toate gradele (episcopi, mitropoliti, patriarhi).

începând cu secolul XI, feloanele apar ornamentate cu cruci. După mărturia Sfanţului Simeon al Tesalonicului,
felonul epis-copilor era impodobit cu o cruce, iar cel al mitropolitilor si al patriarhilor cu mai multe cruci, primind
denumirea de polistavros. In reprezentările picturale de la biserica Sfanţul Nicolae Domnesc din Curtea de Argeş
zidita in secolul XIV apar zugrăviţi episcopi imbracati cu astfel de feloane.

La inceput, culoarea felonului a fost alba, insemnand "curăţia, sfinţenia si imbracarea dumnezeieştii slave, căci

Dumnezeu este lumina si se imbraca cu lumina ca si cu un veşmânt". Neavand mâneci el mai inchipuie si hlamida

roşie cu care a fost imbracat Mântuitorul in curtea lui Pilat in semn de batjocura

(Matei XXVII, 38), iar pentru ca acoperă tot corpul simbolizează puterea cea

atotcuprinzătoare si atotpurtatoare de grija a lui Dumnezeu, cu care El imbraca HhVm.

si pe preoţi ca slujitori ai Sai.

Ca si celelalte vesminte preoţeşti si felonul are o insemnatate simbolica
raportata cu precădere la patimile, moartea si invierea Mântuitorului. El
inchipuie patimile Mântuitorului, Care prin suferinţele Sale a indeplinit
dreptatea veşnica eliberând pe oameni din robia păcatului si a morţii. "Faptul ca
preoţii umbla deschişi cu feloanele arata ca si Hristos, pornind spre răstignirea
pe Cruce, tot asa isi purta Crucea Sa", spune un mare interpret al Liturghiei
Ortodoxe. De aceea, pe spatele felonului se brodează sau se aplica, de regula o
cruce inflorata, incadrata intr-un cerc sau intr-un chenar.

Felonul simbolizează harul, puterea, dreptatea si sfinţenia lui Dumnezeu asa
cum reiese din formula pe care o rosteşte preotul slujitor in momentul
imbracarii cu el: "Preoţii Tai, Doamne, se vor imbraca intru dreptate si cuviosii
Tai, intru bucurie, se vor bucura, totdeauna..." (Ps. CXXXI, 9). El mai
inseamna si haina lunga a botezului, purtata de neofiţi, adică a celor de curând
botezaţi care au fost renăscuţi "prin apa si prin duh" (Ioan III, 5) la viata cea
noua in Hristos, căci după liturghistii mai noi, "felonul este icoana vieţii, adică:
a intruparii, a patimii si a invierii Domnului nostru Iisus Hristos (momente) ce
se pomenesc si se innoiesc la Sfânta Liturghie. Bucuria invierii se inchipuie
prin câmpul alb al felonului, intruparea se arata prin semnul Vitleemului la
poale, iar patima si moartea lui Iisus Hristos se inchipuie prin crucea de la spate".

Frumuseţea si importanta simbolismului liturgic al sfintelor vesminte ne dezvăluie sublimitatea si măreţia misiunii
sacerdotale de care preotul trebuie sa fie pătruns si sensibilizat pana in adâncul conştiinţei sale. Din respect si
evlavie fata de cele sfinte el trebuie sa se prezinte in sfanţul altar intr-o ţinuta vestimentara demna, decenta si
cuviincioasa, imbracat in odăjdii curate, integre si ingrijite, iar cat priveşte oficierea slujbelor, este dator sa le
săvârşească după toata randuiala, calm, liniştit, degajat, cu inima sincera si iubitoare, cu fata senina si duh umilit,
partcipand efectiv la ele cu toata flinta si trăind momentul sacru cu toata intensitatea si căldura sufletului, incat
fiecare clipa de rugăciune sa constituie pentru el si pentru credincioşii sai o treapta de inaltare spirituala spre
piscurile cele mai inalte ale trăirii duhovniceşti.

Veşmintele liturgice - origine şi semnificaţie (II)
06.08.2009 10:46 - Arhim. Lect. dr. Vasile Miron

EBS

Vesmintele si insignele arhiereşti

Vesmintele liturgice ale arhiereului se deosebesc de cele ale preotului
si ale diaconului prin forma si mărimea lor caracteristica, prin
calitatea deosebita a materialului si mai ales prin frumuseţea si
podoaba lor exterioara impunătoare, aspecte ce denota strălucirea si
superioritatea demnităţii arhiereşti.

In calitate de urmaş direct al Sfinţilor Apostoli, arhiereul exercita
toate funcţiunile liturgice din cult, iar liturghisirea sa reprezintă chipul
cel mai inalt al slujirii noastre cultice. Din acest motiv, el este protosul
adunării liturgice atât in momentul când slujeşte in sobor de preoţi si
diaconi, cat si atunci când sta aşezat in strana arhiereasca, in ambele
cazuri, rezervan-du-i-se anumite ecfonise si formule liturgice de
binecuvântare proprii, cum ar fi "Pace tuturor", "Harul Domnului
nostru Iisus Hristos si dragostea lui Dumnezeu Tatăl si impartasirea
Sfanţului Duh sa fie cu voi cu toţi", "Si sa fie milele Marelui
Dumnezeu si Mântuitorului nostru Iisus Hristos cu voi cu toţi" etc.

Slujirea liturgica a arhiereului in biserica in mijlocul clerului si a
credincioşilor pe care ii păstoreşte reflecta chipul celei mai inalte
slujiri a Mântuitorului nostru Iisus Hristos "arhiereul cel veşnic" (Evr.
K, 14) si ilustrează complexitatea marii sale raspundri spirituale de
părinte sufletesc, deţinător al harului preoţiei in gradul cel mai inalt.

Având plenitudinea harului sfintitor, arhiereul are dreptul de a purta toate vesmintele liturgice existente in cultul
ortodox, afara de orarul diaconesc pe care ii poarta totuşi, preinchipuit sub forma dubla a epitrahilului. Felonul
preoţesc este inlocuit de sacos, care, impreuna cu omoforul au devenit vesmintele sacerdotale specifice treptei
arhiresti. Deci, in total, asa cum precizează si Sfanţul Simeon al Tesalonicului, vesmintele arhiereului sunt şapte la
număr, preinchipuind cele şapte daruri ale Sfanţului Duh si el le enumera in ordinea următoare: stiharul, epitrahilul,
braul, bedernita, manecutele, sacosul (polistravosul) si omoforul. "Toate impreuna insumeaza umanitatea lui
Hristos si cele ce sunt ale omenirii; fiecare in parte având insemnatatea sa".

Pe langa vesmintele propriu-zise, arhiereul mai foloseşte in slujirea sa si alte vesminte, cum ar fi mantia si mitra,
precum si unele distincţii, insigne sau ornate corespunzătoare treptei arhiereşti si anume: engolpionul, crucea
pectorala, cârja, dichero-tricherele si vulturul (potnoja).

Sacosul este un veşmânt lat in forma de sac, cu mâneci scurte si largi, pe care arhiereii ii imbraca peste stihar, după
ce si-au pus pe ei epitrahilul, manecutele si braul. in Biserica primara nu a existat acest veşmânt si arhiereii oficiau
serviciile divine imbracati numai in felon, care asa cum am menţionat anterior, a fost introdus in cult mai de
timpuriu. Despre originea acestui veşmânt nu prea avem date suficiente si precise. Majoritatea liturgistilor susţin ca
la inceput, sacosul a fost un veşmânt imparatesc cunoscut sub numele de dalmatica, fiindcă a fost imprumutat de
imparatii romani de la dalmati si ei ii purtau numai in ziua consacrării lor si la anumite ceremonii publice. Era de
culoare alba, infrumusetat cu broderii de aur si de purpura. După opinia altor liturghisti, imparatii creştini imbracau
acest veşmânt in semn de pocăinţa, pentru a-si exprima umilinţa lor inaintea imparatului imparatilor. Asa se explica
faptul de ce aceasta uniforma imparateasca a fost introdusa asa de repede in rândul vesmintelor sfinte. In semn de
preţuire si cinstire deosebita, imparatii bizantini au dăruit acest veşmânt patriarhilor de Constantinopol, iar aceştia
la rândul lor, ii imbracau numai la cele trei mari sărbători ale anului: Naşterea Domnului, invierea si Cincizecimea,

fapt atestat documentar ca practica generala, incepand cu sec. al XH-lea.

După alte mărturii, chiar imparatul Constantin cel Mare i-ar fi dăruit episcopului Macarie al Ierusalimului un sacos,
in semn de veneraţie iar mai târziu, Sfanţul Ioan Gura de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului ii adopta in mod
definitiv ca veşmânt liturgic, fiindcă ii incomoda felonul fara mâneci atunci când predica. începând cu secolul VI,
sacosul a inceput sa fie purtat si de Silvestru, papa Romei si de patriarhul Alexandriei iar in secolul al IX-lea i s-a
modificat puţin forma, desfacandu-i-se marginile laterale si adaugandu-i-se in ambele parti clopoţei de aur, după
imitaţia veşmântului arhieresc (meilul) din Vechiul Testament (Ies. XXVIII, 31-35 si XXXIX, 25-26). In secolul
XIII sacosul incepe sa fie purtat si de exarhi, adică de arhiepiscopii care isi aveau reşedinţa in cele mai
reprezentative si mai importante centre urbane ale Imperului bizantin (Corint, Tesalonic, Heracleea, Cezareea,
Efes) iar in secolele următoare (XIV-XV) li se ingaduie si mitropolitilor sa-1 poarte si abia din secolul XVIII
devine veşmânt general valabil pentru toţi arhiereii.

Intr-un Sbornic tipărit de mitropolitul Gheorghe (al Moldovei),
la Iaşi in 1723, se spune ca in trecerea sa prin Moldova, in
timpul domniei lui Alexandru cel Bun (pe la anul 1434),
imparatul bizantin Ioan al VUI-lea Paleologul i-a darut lui Iosif
Musat, primul mitropolit al Moldovei "o mitra si cel dintâi
sacos, in locul felonului intrebuintat pana atunci".

Sacosul este simbolul umilinţei si al căinţei care trebuie sa
caracterizeze comportamentul si ţinuta morala a arhiereului,
pentru ca ori de cate ori săvârşeşte Sfânta Liturghie imbracat cu
acest veşmânt "sa nu se mândrească cu inalta sa slujire, ci sa-si
aducă aminte de injosirea si umilinţa Mântuitorului", pe care ii
reprezintă in chip tainic. Sacosul ne aminteşte deci, ca si
felonui, de hlamida mohorâta, cu care a fost imbracat
Mântuitorul in semn de batjocura in timpul Sfintelor Sale
Patimi, iar după alţii, el inchipuie camasa lui Hristos, ţesuta in
intregime dintr-o bucata, asupra căreia rastignitorii au tras sortii
spre a nu fi sfâşiata, simbolizând in acest sens, Biserica Creştina
a cărei conducere spirituala si purtare de grija o iau arhiereii
asupra lor. Din acest motiv si sacosul nu este croit din bucati, ci
din intreg asa cum Biserica lui Hristos este una si intreaga de la
o margine la cealaltă a pământului. Clopoţeii cu care se incheie
cele doua parti laterale ale sacosului simbolizează cuvântul lui
Dumnezeu, care trebuie sa iasă din gura episcopului, iar numărul lor (cate sase in fiecare parte) reprezintă glasul
propovaduirii celor 12 Apostoli care au răspândit cuvântul Sfintei Evanghelii in toata lumea.

dţ)X"i£ptlicKAS.HairnM OprieL^S MarlhlH OrffO+OpX

Cel mai important veşmânt arhieresc este Omoforul. Omoforul nu este numai un vesman liturgic propriu-zis, ci si o
distincţie a demnităţii episcopale. Nu ne putem imagina un arhiereu slujind fara omoforul aşezat pe grumaz. El este
unul dintre cele mai vehci vesminte arhiereşti, fiind atestat in cult inca din primele veacuri creştine. Potrivit
tradiţiei, Maica Domnului ar fi făcut cu propria ei mana un omofor lui Lazar din Betania, pe care Mântuitorul ii
inviase din morţi si care, mai târziu, ajunsese episcop al Ciprului, iar Sfanţul Iacob, fratele Domnului si primul
episcop al Ierusalimului, săvârşea sfintele slujbe purtând pe grumaz un omofor. Prima atestare documentara despre
intrebuintarea omoforului in cultul divin o avem din sec. al IV-lea. Sfanţul Grigorie de Nazianz lasă, prin
testament, diaconului Eutropiu 13 omofoare, iar puţin mai târziu pe la inceputul sec. V, Isidor Pelusiotul, in
Epistola 136, menţionează faptul ca acest veşmânt constituie semnul distinctiv al episcopului, prin care acesta se
deosebea de presbiter.

Cat priveşte originea omoforului s-au emis doua ipoteze, ambele verosimile daca le ancoram in contextul epocilor
istorice si a tradiţiilor locale create in Orient si in Occident. Cei mai mulţi specialişti susţin ca omoforul ar
reprezenta o continuare a efodului, adică a acelui veşmânt purtat de arhiereii Legii Vechiului Testament in timpul

slujirii lor la Cortul Sfanţ si la templu (Ies. XXVIII, 4, 6-7 si XXXIX, 2-4) si "asa cum arhiereul Vechiului
Testament imbracand efodul se arata ca mijlocitor si sacrificator al intregului Israel asa si arhiereul Noului
Testament, imbracandu-se in omofor se face mijlocitor pentru toata lumea".

După alţi liturgisti, omo forul, "inchipuie si hitonul cel cu pietre scumpe pe care Aaron ii pune la piept, legandu-1
peste umeri cu doua chio-turi". Alţii considera omo forul un veşmânt similar cu pallium-ul latin, atât in ce priveşte
originea cat si funcţiunea liturgica. Acest veşmânt era o distincţie acordata de imparatii romani (in sec. V)
episcopilor Romei si consta dintr-o fasie de stofa de lâna alba, lunga si ingusta, cu cruci negre, roşii sau albastre
aşezata pe umeri, ale cărei capete atârnau unul in fata, iar altul la spate. In Apus, acest veşmânt ii purtau numai
papii, ca o distincţie onorifica, apoi treptat, el a fost dăruit altor ierarhi mai de seama, arhiepiscopi si episcopi
desemnaţi direct de papi. Astăzi, acest pallium este purtat de papi, primaţi, arhiepiscopi si anumiţi episcopi
privilegiaţi, insa toţi ii primesc de la Roma.

După alţi liturgisti, omoforul n-a fost iniţial o manta de felul palliumului, ci a fost o
eşarfa de forma omoforului profan grecesc, pe care arhiereul ii imbraca la slujbe in
semn de cinstire, ca sa se distingă de ceilalţi clerici.

In Orient, omoforul a devenit inca din sec. V inainte, un veşmânt propriu pentru toţi
arhiereii, si nu ca o distincţie pentru cei privilegiaţi, in practica veche a sec. VI- VII, se
obişnuia ca la numirea in scaun a unui episcop, mitropolit sau patriarh, sa i se
incredinteze omoforul, ca simbol al demnităţii episcopale, iar când unui episcop i se lua &J
omoforul, acest act insemna de fapt depunerea lui din treapta.

începând din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, din cauza greutăţii in imbracare,
unii ierarhi au renunţat la omoforul mare (cel vechi) si au inceput sa folosească un
omofor nou, mai mic si mai comod la imbracat si dezbrăcat in timpul Sfintei Liturghii.
Si unul si altul se confecţionează din lâna sau din mătase brodată cu fir de argint sau
din aur, iar la mijloc (in dreptul gatului arhiereului) se brodează sau se aplica o iconiţa
in forma de medalion cu chipul Mântuitorului. Omoforul mare se imbraca si se
foloseşte numai la inceputul Sfintei Liturghii pana la Apostol, apoi este dezbrăcat si
inlocuit cu omoforul mic.

La imbracarea omoforului, diaconul rosteşte următoarea rugăciune: "Pe umeri ai luat
Hristoase, firea noastră cea rătăcita si inaltandu-Te ai adus-o pe ea lui Dumnezeu-Tatal".

Asa cum enunţa insusi textul acestei formule, omoforul simbolizează "oaia cea pierduta, pe care Mântuitorul a luat-
o pe umerii Sai ca s-o mântuiască" (Luca XV, 4-5). in sens larg, el inchipuie omenirea cea căzuta prin păcat pe care
Fiul lui Dumnezeu a rascumparat-o prin jertfa Sa de pe Cruce, asa cum afirma Sfanţul Simeon al Tesalonicului.
"Omoforul pe care ii infasura arhiereul pe umeri inseamna mântuirea si chemarea oii celei rătăcite, care suntem noi
oamenii, al căror chip 1-a luat Mântuitorul, intru care a si pătimit cu crucea, mantuindu-ne pe noi".

El mai inseamna si asumarea firii noastre umane de către Mântuitorul la intrupare, după cum mărturiseşte acelaşi
sfanţ părinte: "Omoforul simbolizează singura intrupare a lui Dumnezeu-Cuvantul, căci pe noi, oaia cea pierduta
afland-o, a purtat-o pe umeri, imbracandu-Se intru toata firea omeneasca, unind-o cu Sine si indumnezeind-o pe
dansa". întrucât este impodobit cu cruci, el mai inchipuie si "puterea crucii Domnului" fiindcă cei ce voiesc sa
trăiască cucernic in Hristos isi iau crucea pe umeri "adică suferinţa, căci Crucea este simbol al suferinţei", spune un
sfanţ părinte. Deci, omoforul "mai inseamna crucea, pe care Mântuitorul Hristos a purtat-o pe umeri, mergând spre
patima cea mântuitoare iar arhiereul (imbracat in omofor) inchipuie pe Hristos si arata ca urmează după El, purtând
crucea, adică suferind pentru Hristos si Evanghelia Lui".

Arhiereul imbracat in omofor in timpul serviciului divin ii reprezintă pe Mântuitorul Hristos, iar când ii ia de pe
umeri in anumite momente ale Sfintei Liturghii, cum ar fi de pilda in timpul citirii Sfintei Evanghelii, el se
considera slujitor al Domnului iar Domnul este prezent, ca si cum ar fi de fata, vorbind prin glasul Evangheliei

Sale. "Purtarea omoforului pe mana de către diacon, când cădeşte in timpul citirii Apostolului, inseamna mergerea
Mântuitorului impreuna cu Apostolii in toate oraşele pentru a predica mulţimilor" (Marcu I, 35-39).

Epigonatul sau bedernita este un veşmânt liturgic in forma de romb, care se leagă cu un şnur după gat, atârnând pe
genunchiul drept, de la care fapt i s-a atribuit si denumirea.

Celalalt termen, de bedernita, este de origine slava si inseamna marama sau şervet. Ambele cuvinte ne duc cu
gândul la vechimea si utilitatea lui in cult. Majoritatea liturgistilor afirma ca acest veşmânt a intrat in uz de prin
sec. VI si ca ar deriva dintr-un ştergar pe care ii folosea episcopul la spălarea picioarelor conslujitorilor in Joia cea
Mare, după exemplul Mântuitorului.

Acest veşmânt serveşte numai ca o podoaba la lucrarea celor sfinte si simbolizează "sabia spirituala, adică cuvântul
lui Dumnezeu cu care trebuie sa fie inarmat neincetat pastorul".

Cu aceasta "sabie a Duhului" (Efes. VI, 17) arhiereul trebuie sa taie si sa
respingă invataturile greşite ale ereticilor si ale credincioşilor neascultători,
care nu se supun autorităţii Bisericii, de aceea, epigonatul se leagă de brâu,
cum isi incing ostaşii sabia. Unii liturgisti vad in acest veşmânt simbolul
şervetului cu care s-a şters Pilat pe mâini zicând: "nevinovat sunt de sângele
acestui om", iar alţi interpreţi inspirandu-se din textul formulei pentru
imbracarea epigonatului (..."incordeaza si bine sporeşte si stăpâneşte intru
adevăr, blândeţe si dreptate") spun ca mai simbolizează "biruinţa asupra
morţii si invierea Mântuitorului". Având brodată pe el icoana invierii, acest
veşmânt "arata puterea, biruinţa si scularea lui Hristos, pe care le-a săvârşit
prin curăţie si neprihănire" si fiindcă "se asaza la brâu ca o arma, inchipuie
Crucea, iar pentru ca are inscrisa pe el invierea, arata puterea asupra morţii
prin biruinţa invierii lui Hristos".

Fiind mai mult o insigna decât un veşmânt propriu-zis, epigonatul se acorda
de către eiscop si preoţilor distinşi care se evidenţiază in activitatea pastoral-
misionara si administrativ-gospodareasca si in special celor care se ostenesc
in cuvânt si in propovaduirea invataturii (I Tim. V, 17).

Engolpionul este o insigna arhiereasca, de forma unei iconiţe rotunde făcute
din email, aur sau argint care infatiseaza chipul Mântuitorului sau al Maicii
Domnului cu pruncul in braţe. Ierarhul poarta aceasta icoana la piept pentru
a-si aduce aminte ca trebuie sa aibă permanent pe lisus Hristos in inima sa
si a se incredinta mijlocirii si ocrotirii Sfintei Fecioare Măria. Deci, el
simbolizează pecetea si mărturia credinţei "cea din inima" si este purtat de
arhiereu atât la cultul divin, cat si in afara serviciilor religioase, ca o
distincţie a gradului ierarhic si ca un semn caracteristic al ierarhilor de rit
bizantin, deoarce este specific numai Bisericilor Ortodoxe.

Cat priveşte originea, cei mai mulţi liturgisti inclina sa creadă ca engolpionul este o imitare a hosenului sau
pectoralului arhiereilor din Legea Veche in care se păstrau pietrele sorţilor sfinte "Urim " si "Tumim " (Ies.
XXVIII, 4, 15-30 si XXXIX, 8-10) adică "arătarea si adevărul" pe care le purtau arhiereii Vechiului Testament la
piept, pentru a consulta prin ele voinţa lui Dumnezeu. Acest obicei s-a transmis din Biserica Legii Vechi si in
Biserica creştina, prin Sfinţii Apstoli si urmaşii acestora in succesiune harica, deoarece sortii sfinţi preinchipuiau in
mod simbolic pe Mântuitorul si pe Maica Domnului. "Adevărul" prefigura chipul Mântuitorului "calea, adevărul si
viata" (Ioan XIV, 6) iar "arătarea" preinchipuia pe Sfânta Fecioara Măria, care a arătat in lume acest adevăr prin
naşterea sa cea mai presus de fire.

După alţii, originea engolpionului rezida in acele mici "relicvarii", cutiuţe in care se păstrau părticele din sfinte

moaşte ori lucruri sfinte (relicve) si erau purtate la piept de către stareţii de mănăstiri si mai apoi de către ierarhi.

Un astfel de relicvar (numit engolpion) a trimis la 8 1 1 , patriarhul Constantinopolului Nichifor Mărturisitorul Papei

Leon III; el avea forma unei cutiuţe de aur, cu ornamente preţioase, care conţinea o bucata din lemnul Sfintei
Cruci.

"Engolpionul inseamna arvuna Bisericii lui Hristos si prin darea engolpionului se inchipuie legătura arhiereului cu
Biserica". Patriarhul, spre a se deosebi de mitropoliti si de ceilalţi episcopi si arhierei, poarta doua engolpioane.

Crucea pectorala pe care o poarta ierarhii pe piept ca o insigna a demnităţii arhiereşti reprezintă ca si engolpionul
un semn al mărturisirii lui Hristos. Ea mai semnifica si spiritul de jertfa de care trebuie sa fie insufletit arhiereul, ca
unul ce este indatorat sa apere si sa răspândească dreapta credinţa cu preţul morţii martirice. Crucea pectorala mai
simbolizează "Crucea lui Hristos si biruinţa cu care biruim, ne intarim, ne povăţuim, ne păstram, ne invatam si ne
tragem la Hristos, omorând poftele, gonind pe vrăjmaşul si pazindu-ne de pretutindeni". Ea ne mai aduce aminte si
de cuvintele Sfanţului Apostol Pavel: "Iar mie sa nu-mi fie a ma lauda, decât numai in crucea Domnului nostru
Iisus Hristos" (Gal. VI, 14).

Arhiereul poate purta crucea nu numai la serviciul divin, ci in orice imprejurare. Când o asaza pe piept in vederea
slujirii, rosteşte următoarele cuvinte din Sfânta Evanghelie: "Zis-a Domnul: Cel ce voieşte sa vina după Mine sa se
lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie" (Marcu VIII, 34), arătând prin aceste cuvinte ca răspunderea
pastorala si misiunea sa sacerdotala cer sacrificiu, renunţare si dăruire jertfelnica pentru slujirea apostolatului
evanghelic si triumful binelui moral in lume.

După incetarea persecuţiilor, când cultul creştin se putea desfăşura in deplina libertate, aproape toţi creştinii isi
impodobeau piepturile lor cu semnul sfintei cruci, iar incepand cu secolul al V-lea, dreptul de a purta crucea a fost
acordat ca un privilegiu numai persoanelor sacerdotale distinse, in semn de aleasa preţuire si recompensa pentru
strădanii si merite deosebite, ea este incredintata spre purtare de către episcop, arhimandriţilor si iconomilor
stavrofori, ca o distincţie bisericeasca.

Mitra este acoperământul capului folosita de arhierei in timpul serviciului liturgic, având de obicei forma coroanei
sau diademei imparatesti. Denumirea provine de la termenul grecesc (xitpd, ccq, care inseamna legătura,
invelitoare la cap, turban, in primele veacuri creştine, mitra nu era decât o simpla banda de metal care impodobea
capul, asemenea coroanelor imparatilor sau a tăbliţelor de aur pe care le purtau pe frunte arhiereii Vechiului
Testament in timpul serviciilor religioase de la Cortul Mărturiei si de la templu (Ies. XXVIII, 4, 37, 39 si XXXIX,
28) si pe care erau scrise cuvintele: "sfinţenia Domnului", pentru a ilustra mărirea si autoritatea data de Dumnezeu
slujitorilor Sfanţului Sau jertfelnic.

Potrivit mărturiilor istorice si patristice, Sfanţul Apostol loan si Sfanţul Iacob, fratele Domnului si primul episcop
al Ierusalimului si-ar fi impodobit capul cu o astfel de cununa, sub forma unei foite
de aur pusa pe frunte, in timpul oficierii serviciului divin.

La inceput, in primele secole, o purta numai papa Romei si patriarhul Alexandriei.

Cu timpul, mitra s-a depărtat puţin cate puţin de forma si simplitatea ei primitiva si
incepand din secolul al Vl-lea, patriarhii Constantinopolului au impodobit-o cu
cusături frumoase si cu iconiţe lucrate cu măiestrie după modelul coroanei
imparatilor bizantini.

La inceput a fost purtata numai de patriarhi, apoi, cu timpul, incepand cu secolul al
XVIII-lea, au inceput sa o poarte toţi episcopii, iar ca distincţie onorifica s-a ingaduit
sa fie purtata si de unii arhimandriţi si chiar protopopi. Purtata de arhiereu, ea
inseamna "puterea spirituala asupra credincioşilor" si totodată semnul demnităţii
imparatesti a Mântuitorului, precum si al vredniciei primite de arhiereu de la Hristos,
ca savarsitor principal al celor sfinte si al tainelor Lui.

După majoritatea liturgistilor mitra simbolizează cununa de spini care a fost pusa pe

4?

m

J

t\3Mi§

£?

Jj^jHL

M

îiMlL

■li/'

wvM&ah

Jf Jm

TmJfiai-ME^

VkM)

1

j

**•/

^^ţof-i '■

TJ

ITJBJF*

|||||

"

ţsEsis

^ic

rV-fMfcT»rrţ1

j

1

&*&»

*

r

*^

Tv™

capul Mântuitorului in timpul Sfintelor Sale patimi (Matei XXVII, 29) si mahrama cu care a fost acoperit capul Lui
la punerea Sa in mormânt, fiindcă "toate instrumentele de injosire, de tortura si de umilinţa ale patimilor lui Hristos
au devenit ornamentele cele mai strălucite si mai glorioase si odoarele cele mai de cinste ale Bisericii lui Hristos".

Mantia este un veşmânt lung si larg, fara mâneci, ca o pelerina bogata de culoare purpurie si lunga la spate pe care
arhiereii o imbraca numai in cadrul slujbelor bisericeşti la care nu imbraca stiharul si sacosul, cum ar fi de ex.: la
Vecernie si Litie (Priveghere), la sfinţirea apei, la Sfanţul Maslu, la slujba Sfintei Cununii si la diferitele
procesiuni. La origine, ea a fost un supra-vesmant de ceremonie pe care imparatii bizantini ii imbracau la
incoronarea lor in scaun sau la anumite solemnităţi. Cu vremea, ei l-au acordat patriarhilor, ca semn distinctiv, spre
a-i deosebi de ceilalţi arhierei. Chiar Sfanţul Simeon al Tesalonicului ne relatează ca pe vremea lui, la inceputul
secolului al XV-lea, imparatul insusi trimitea celui ales patriarh, mantia si engolpionul, in semn de aleasa cinstire si
preţuire.

Nefiind un veşmânt liturgic propriu-zis, Sfanţul Simeon al Tesalonicului n-o socoteşte intre cele şapte vesminte ale
arhiereului după numărul celor 7 Sfinte Taine, pentru care fapt, la imbracarea ei, nu se rosteşte nici o formula
liturgica. Totuşi, datorita faptului ca a fost adoptata de arhierei la oficierea serviciilor divine, ea a devenit un
veşmânt cultual, simbolizând simplitatea călugăreasca si "viata inaripata, spre imitarea ingerilor si a chipului
ingeresc", cum spune un mare talcuitor al cultului. Aceasta analogie si interpretare i-a făcut pe cei mai mulţi
specialişti sa susţină ca mantia arhiereasca deriva din cea călugăreasca, deoarece ierarhii se recrutează din rândurile
monahilor.

Tinand cont de condiţiile impuse de can. 2 al Sinodului VII Ecumenic privitoare la alegerea episcopilor si la
insusirea temeinica de către ei a invataturii de credinţa, Sfanţul Simeon al Tesalonicului spune ca "mantia inchipuie
darul lui Dumnezeu purtător de grija, cuprinzător si acoperitor, pentru ca cuprinde si acoperă trupul", iar "râurile",
adică dungile lunguieţe in forma de valuri care brăzdează de sus pana jos toata suprafaţa mantiei, inchipuie râurile
de apa vie de care vorbeşte Mântuitorul (Ioan VII, 38), adică "invataturile cele felurite ce izvorăsc necontenit din
cele doua Legi, cea veche si cea noua, legi simbolizate de cele patru tăbliţe de materie colorata: cele de sus
inchipuind tablele Legii Vechi, iar cele de jos, unite intre ele printr-un lănţişor de aur, inchipuind cele doua
Testamente ale Sfintei Scripturi, unite intre ele prin Iisus Hristos, din care izvorăsc râurile de viata ale
dumnezeieştilor Evanghelii, adică invataturile ce trebuie sa purceadă din mintea si gura arhiereului. Deci, mantia
insemneaza puterea si plenitudinea demnităţii arhiereşti.

Cârja, toiagul sau paterita este un fel de baston lung pana la 2 metri, având in partea de sus doi şerpi cu gurile
deschise si cu privirea unul spre celalalt, peste care se suprapune un glob, surmontat de o mica cruce. Pe mânerul
toiagului se infasoara o mahrama cusuta cu fir, pentru podoaba si pentru ca sa fie mai lesne de purtat.

Ierarhii poarta cârja ori de cate ori slujesc, iar la inmanarea ei, diaconul rosteşte cuvintele: "Toiagul puterii Tale ti-1
va trimite Domnul din Sion" (Ps. CIX, 2), arătând ca arhiereului ii este incredintata puterea de a pastori Biserica.
Deci, cârja este simbolul autorităţii pastorale care i se da arhiereului in semn ca este dator sa păstorească turma cea
cuvântătoare, după modelul lui Moise si Aaron care purtau toiege, semne văzute ale demnităţii si puterii lor de a
conduce poporul evreu (Ies. VII, 20; VIII, 16-17). Ea mai simbolizează si toiagul lui Aaron care a odraslit in chip
minunat (Numerii XVII, 8; Evr. X, 4), iar cei doi şerpi de la capătul de sus al cârjei inchipuie intelepciunea
pastorului de suflete (Matei X, 16) reflectata in "puterea de a povatui si pedepsi pe cei neplecati si a aduna la sine
pe cei depărtaţi".

Globuletul cu cruce dintre capetele şerpilor simbolizează globul pământesc si ne arata ca arhiereul păstoreşte turma
in numele si cu puterea lui Hristos, Care a sfărâmat pe Cruce capetele nevăzuţilor balauri. De aceea, cârja, in
intregimea ei, "simbolizează si Crucea lui Hristos si biruinţa cu care biruim, ne intarim, ne povăţuim, ne păstram,
ne invatam si ne tragem la Hristos, omorând poftele, gonind pe vrăjmaşul si pazindu-ne de pretutindeni", iar după
alte mărturii, ea aminteşte si trestia in care a fost pus buretele de la Patimi (Matei XXVII, 48) si condeiul de trestie
cu care Domnul a scris mântuirea neamului omenesc.

Dichero-tricherele sunt doua sfeşnice, unul cu doua braţe si altul cu trei braţe, in care se asaza lumânări si cu care

arhiereul binecuvinteaza pe credincioşi in timpul serviciului divin. Ele inchipuie lumina invataturii evanghelice.
Cele doua lumânări ale dicherului simbolizează cele doua firi ale Mântuitorului, iar cele trei ale tricherului
simbolizează cele trei Persoane ale Sfintei Treimi. Aceste făclii mai semnifica si strălucirea harului Sfanţului Duh
care se transmite preoţilor si tuturor credincioşilor prin intermediul arhiereului, precum si "luminata viata
ingereasca, dumnezeiasca, curata si luminata a bărbaţilor sfinţi", care au indeplinit porunca Mântuitorului: "Asa sa
lumineze lumina voastră inaintea oamenilor, ca vazand faptele voastre cele bune, sa slăvească pe Tatăl vostru Cel
din ceruri" (Matei V, 16).

Luminile acestor sfeşnice sunt un indiciu sugestiv al rolului pastoral, sacerdotal si didactic al arhiereului. Ca unul
ce ii reprezintă in chip tainic pe Mântuitorul, infaptuind in numele Sau lucrarea Sa simţitoare si mântuitoare,
arhiereul trebuie sa urmeze intru totul modelul ideal si divin de viata al Domnului nostru Iisus Hristos, pentru a fi
cu adevărat "lumina lumii" si "sarea pământului" (Matei V, 13-14).

Acest lucru ii simbolizează si chipul vulturului brodat pe potnoja rotunda din mijlocul naosului unde sta aşezat
arhiereul la anumite momente, in timpul sfintelor slujbe. El inseamna inaltimea si sublimitatea demnităţii
arhiereşti; precum vulturul se inalta in zbor mai sus decât toate zburătoarele, tot asa si viata sa pilduitoare trebuie sa
se ridice deasupra păstoriţilor sai, la inaltimea de la care trebuie sa vadă ca vulturul, tot ceea ce se petrece jos, in
cuprinsul eparhiei sale, spre a cultiva si promova binele moral, adevărul, dreptatea si sfinţenia.

Din cele expuse pana aici, reiese cat se poate de evidenta concluzia ca vesmintele liturgice, in cultul divin public
ortodox, au valoare nu numai prin necesitatea si utilitatea lor practica si sacerdotala, ci mai ales prin simbolismul
pe care ii infatiseaza, fiindcă toate actele si obiectele de cult nu sunt altceva decât mijloace intuitive si sensibile de
comunicare a adevărurilor dumnezeieşti din ordinea supranaturala. Ele sunt oglinda care ne descoperă realitatea
spirituala invizibila a Bisericii lui Hristos.

In sens propriu, simbolul ritual este reprezentarea sensibila a adevărurilor si sentimentelor religioase in forme
concrete determinate de Biserica, cum ar fi: actele liturgice, materia cultica, obiectele de cult si cuvântul sau graiul
ca forma de expresie a adevărurilor revelate. Toate acestea imbinate la un loc alcătuiesc, structura ritualului cultic
sau a ceremoniilor religioase prin care se exprima si se reprezintă intregul conţinut al religiei creştine. Mai mult
decât atât, simbolul liturgic este mijlocul cel mai potrivit de manifestare exterioara a dimensiunilor spirituale, a
trăirilor si simţirilor lăuntrice, care nu-si pot găsi o forma revelatoare de exprimare si receptare mai adecvata decât
prin intermediul actelor si formelor de cult.

Pe aceasta filiera, insasi ţinuta si atitudinea liturgica este fundamental simbolica, in mod cert, cel dintâi simbol in
cadrul serviciului divin este slujitorul insusi in toata complexitatea sa psiho-fizica, cu mimica, gesturile, expresia
fetei, ondulatiile vocii si nu in ultimul rând cu vestimentaţia sa liturgica, sobra, decenta si ingrijita. învesmântat in
toate odajdiile sfinte si in toate ornatele treptei respective, slujitorul bisericesc devine un simbol. Daca este episcop
ii reprezintă pe Mântuitorul Hristos, daca este preot ii reprezintă pe unul din cei 12 Apostoli, iar daca este diacon
inchipuie pe unul din cei 7 diaconi.

Prin sensibilitatea si căldura inimii, prin patosul cuvântului, prin execuţia artistica a mişcărilor si actelor de cult si,
mai ales, prin evlavia si emoţia mistica pe care o trăieşte in clipele rugăciunii, slujitorul arata ca se transpune si se
identifica cu slujirea sa, iar sfintele vesminte dezvăluie deopotrivă semnificaţia si idealul acestei slujiri si in felul
acesta, simbolul ni se revelează in toata strălucirea si naturaleţea sa ca o "intrupare a supranaturalului in forma
sensibila", pentru a zugravi imaginea reala si sensibila a Bisericii cereşti in toata măreţia, plinătatea si unicitatea ei.